psihomotorie
Ce este psihomotricitatea:
Psihomotricitatea este știința care studiază omul prin corpul său în mișcare și în relație cu lumea sa interioară și exterioară și poate fi definită ca abilitatea de a determina și coordona mișcările corpului.
Cuvântul "psihomotricitate" vine de la termenul grecesc psyche = suflet și verbul moto latin = mișcă adesea, se agită puternic.
Psihomotricitatea este legată de procesul de maturizare, în care organismul este originea achizițiilor cognitive, afective și organice, fiind susținută de mișcare, intelect și afecțiune.
Este capacitatea psihică de a efectua mișcări, prin activitatea psihică care transformă imaginea în acțiune în stimuli pentru procedurile musculare adecvate.
Se poate spune că psihomotricitatea este un termen folosit pentru o concepție despre o mișcare organizată și integrată, în funcție de experiențele trăite de subiectul a cărui acțiune este rezultatul individualității sale, al limbii și al socializării.
La început, psihomotricitatea sa concentrat doar pe dezvoltarea motoriei. Apoi a studiat relația dintre motorul și dezvoltarea intelectuală a copilului și abia acum studiază lateralitatea, structurarea spațială, orientarea temporală și relațiile sale cu dezvoltarea intelectuală a copilului.
Psihomotricitatea în educația timpurie a copiilor
Educația psihomotoare este o educație globală care asociază potențialul intelectual, afectiv, social și motor al copilului, oferindu-i securitate, echilibru și permițându-i dezvoltarea, organizând corect relațiile sale cu diferitele mijloace în care trebuie să evolueze.
Se referă la formarea de bază care este esențială pentru orice copil, fie normal, fie tulburat, deoarece are un scop dublu: să asigure dezvoltarea funcțională, ținând seama de posibilitățile copilului și să-i ajute pe copilul său să se extindă și este echilibrat prin schimbul cu mediul uman.
Este o acțiune pedagogică care are ca obiectiv principal dezvoltarea motorului și a mentalității copilului, în scopul de a-și asuma rolul de a domina propriul corp și de a dobândi o inhibare voluntară, propune, are în mișcarea spontană, directiva sa fundamentală, deoarece, în orice mișcarea, există o condiționare afectivă care determină un comportament intenționat.
Se crede că este întotdeauna o acțiune de conducere, indiferent cât de mult reglementează apariția și dezvoltarea formațiunilor mentale, prin aspectul motor, copilul stabilește primele contacte cu limba socializată.
